retrospectivă 2016 – partea a doua

Din motive tehnice (haha), blogul meu personal e indisponibil o perioadă, așa că voi continua povestea aici. Octombrie, noiembrie și decembrie 2016 au fost niște luni foarte ocupate din punct de vedere concertistic, așa că sunt multe de tot de spus (de-aia mi-am luat pauză).

OCTOMBRIE

Am început în forță încă de pe 1 cu Firma în Control, la lansarea clipului pentru Tot ce va fipiesă care îmi atrăsese atenția încă din 2015, când am fost eu prima oară la ei la concert, și pe care o știam în varianta asta (și încă îmi place asta mai mult). Despre formație, numai de bine – același profesionalism firesc pe care-l putem observa la trupele care cântă de mulți ani.
La doar câteva zile după m-am reîntors în Control pentru Satellites și Baba Dochia. Despre primii n-o să spun decât că mi s-a părut fain ce-au putut face pe scenă doar doi oameni, atât pe partea muzicală cât și ca atmosferă și așa mai departe, mi-au făcut o primă impresie bună (mă îndoiesc că mai ascultasem). Așteptasem cu nerăbdare să ascult și Baba Dochia live și pot spune că așteptările nu mi-au fost înșelate. Neobișnuit este în primul rând că ascult trupa asta, având în vedere faptul că nu prea gust genul electronic. Singurele părți relativ proaste au fost atmosfera oarecum impersonală (o fi tot din cauza genului, habar nu am) și că a fost sample-uită vocea doar parțial pe Wind (care e preferata mea din ce-au lansat și pe care mi-ar fi plăcut să o aud în întregime, cum ar veni). În orice caz, un sound foarte mișto, foarte energic, foarte dur chiar, & aștept o revenire în București.
Două săptămâni mai târziu (căci îmi strecuram concerte cam greu în programul meu care includea facultate & un job part-time), tot în Control, am văzut Stema. Pentru mine, piesele trupei ăsteia sunt un fel de guilty pleasures , unele-mi plac, altele nu prea, la unele mă uit urât de-a dreptul, dar per total a ieșit un show fain și chiar m-am distrat. Singura parte nașpa? Artan avea febră și n-a putut să ajungă (era și el invitat special).
Ultima chestie pe octombrie, mai precis pe 22, a fost (*du du du du du du*) tot în Control, și anume Tides from Nebula. Și mai important, în deschidere au fost Am fost la munte și mi-a plăcut. Și mai important, era primul lor concert e v e r. Șiiiiii am pierdut jumătate din el pentru că exista o fereastră de 15 minute între momentul în care am plecat eu de la muncă și momentul în care începea concertul și eu nu pot să zbor. Am prins așadar doar trei piese, mi-am ratat favorita, și cât au cântat Tides am avut vreo două crize existențiale și n-am putut să mă bucur de ei (o decizie/non-decizie regretabilă). În orice caz, un show bine pus la punct din partea ambelor părți & de care s-a putut bucura un public nesperat de numeros (și cei din Tides au zis că atunci când revin în București parcă se-ntorc acasă).

NOIEMBRIE

Probabil cea mai ocupată lună (și-mi va lua o veșnicie să o descriu).
Pe 1, în (mai surprinde pe cineva?) Control au avut Harlequin_Jack un concert aniversar (doi ani de la lansarea primului album). S-a cântat mult, s-a dansat mult, altceva nu-mi mai amintesc, știu doar c-a fost cam cum e de fiecare dată, adică foarte bine.
Pe 8 noiembrie a avut loc ceva ce-am așteptat cu maximă nerăbdare, adică lansarea albumului Mes Quins cu numărul doi, Vive la promiscuitate (sau cam așa ceva). Fusese pus pe bandcamp cu o seară în urmă și-l ascultasem deja de vreo câteva ori (mă luase prin surprindere încă de la intro). În ciuda „declarațiilor” celor doi membri cum că albumul ar fi unul foarte serios, sunt mulți care pur și simplu nu pot lua materialul ăsta în serios (sau orice iese din mâinile lui Silviu Gherman). Personal, mi se pare că e undeva la limită, nici 100% serios, dar nici de luat în glumă. De fapt, e genul de chestie căreia nu trebuie să îi pui nicio etichetă și căreia nu trebuie să-i cauți prea mult înțelesuri ascunse și pe care s-o iei ca atare și de care să te bucuri și-atât. Concertul mi s-a părut impecabil, interpretarea asemenea (în ciuda faptului că Silviu probabil deja avea câteva beri la bord când a urcat pe scenă… și numărul acestora a crescut în timpul spectacolului), „mișcarea scenică” foarte contrastantă. Highlights: Echipa de filmare, Silviu fugind de pe scenă în sală și întorcându-se repede înapoi ca să țipe în microfon „SE AUDE FOARTE BINE”, „ce vă uitați așa, asta nu e artă”, imploratul lui Ovidiu Bejan să urce și el pe scenă (nici nu m-am prins dacă era pe bune sau doar for the show), „THE knife”, albumul pus pe un singur CD și un stick „care a costat 17 lei”. A, și „nu ne mai cumpărați albumul”. Mă rog să pună și ei de-o lansare de clip sau ceva și să aibă iar concert, dar pare din ce in ce mai improbabil. Totul pare bine, dar nu e deloc.
Am rupt șirul vizitelor în Control cu una în Quantic, unde am văzut Busola, Sinoptik și Hteththemeth. Busola e o trupă de stoner din Republica Moldova și n-am văzut decât o parte din concertul lor, așa că nu prea am ce să zic. Sinoptik sunt din Ucraina și cântă și ei un soi de stoner și mi-au adus aminte foarte tare de The Kryptonite Sparks (și nu numai pentru că erau trei). Pentru Hteththemeth venisem în seara aia acolo și mi-au plăcut foarte mult, ceea ce e mare chestie; adică nu m-am plictisit, deși nu știam decât vreo trei piese (nici nu prea aveam cum să știu mai multe, că albumul lor nu e pe net, deși a fost lansat acum aproape un an, și în live-uri nu prea m-am avântat; încă nu am pus mâna pe el, că dintre CD și tricou cu Sinoptik l-am ales pe cel din urmă).
Următoarea oprire a fost la Centru, unde mergeam pentru prima oară, să revăd We Singing Colors. Formulă re-restrânsă la Andrei și Roxana, puțină lume, dar atmosferă plină de căldură (în special datorită muzicii). Un bis cu cei doi dându-se jos de pe scenă și plimbându-se în semipas dansant prin sală, o frumusețe. Și-am pus mâna și pe primul & (momentan) singurul lor album, pentru care le foarte mulțumesc.
A doua zi m-a găsit în primul rând în Fabrica să revăd Am fost la munte și mi-a plăcut și Fluturi pe asfalt. Din nou multă lume (încă-proaspăt-formata trupă cu nume prea lung și-a ales/primit foarte bine aparițiile scenice), am reușit de data asta să ajung la timp și mi-am ascultat piesa preferată (fun fact: cineva chiar se dusese în Control pentru concertul ăsta). Debut al unei piese noi umbrit de faptul că chitara lead-ului nostru nu se mai auzea deloc și mare îngrijorare pe scenă, dar recuperat frumos de colegii de trupă. Și glume, evident. Fluturi pe asfalt din nou ca-n martie, cu un amestec de piese de pe ambele albume, la fel de indescriptibile (sau lăudabile) ca de obicei. Îmi place trupa asta atât de mult încât nici nu mai știu ce să zic de ea (cam contraproductiv). Bis cu Valuri și steletrecută cu semnul întrebării pe setlist (de parcă ar fi existat de fapt probabilitatea vreunui dubiu). Și mi-am luat tricou de fete, că de băieți n-aveau. Ghinion!
Șiiii câteva zile mai târziu, Nava Mamă a aterizat în Control. Din 22 în 22, din vară-n toamnă, aceeași poveste frumoasă, aceeași dulce amețeală și oboseală (ale mele), aceleași piese… Stai, nu aceleași, că de data asta ne-au făcut cunoștință cu Intervenție, care e o minunăție și care sper să fie pe split-ul pe care îl lansează pe 6 aprilie împreună cu Pinholes („vreau să mă las, dar nu mă pot desprinde/focul care mă-ncălzea nu se mai aprinde”). Pentru că, între timp, o alta pe care o știam din live, Ultimul sfârșit al lumii, tocmai a apărut pe net în formă desăvârșită. Din nou lumea a cerut bis, mereu se-ntâmplă așa, și-a venit și răspunsul „nu mai avem piese”, dar am primit din nou, ca și data trecută, Ne așteaptă.
Ultima vizită în Control pe luna noiembrie a fost pentru Travka și doar pentru că nu-i mai văzusem în club (doar o dată în aer liber). M-am declarat din nou semi-dezamăgită, din nou o abundență de piese de pe Okean reorchestrate, din punctul meu de vedere, nepotrivit, lipsindu-le de urma de viață pe care o aveau, din nou doar câteva piese de pe Vreau să simt Praga, cu maximă violență, din nou preferata mea a fost În aer, din nou toată experiența m-a lăsat cu un ușor gust amar. Și totuși sold-out.

DECEMBRIE

Am început în forță cu The Boy Who Cried Wolf (în sfârșit!) în Quantic (la șapte luni după prima tentativă – eșuată – de a-i vedea). Un oarecare efort pentru că era duminică seara și temele mele nu erau făcute, dar m-am descurcat. Mi s-a părut că a durat prea puțin.
Pe 6 decembrie s-a întregit sfânta treime și am văzut și Pinholes în Control, nici nu știu să zic dacă a fost sau nu cel mai bun la care-am fost, mi se pare că se cam întrec pe sine cu fiecare nou concert. I-re-pro-șa-bili. Aștept cu maxim interes ziua de șase aprilie (era-ntr-o jooooooi).
La Târgul de Crăciun am avut ocazia să văd Jurjak (primul concert pe bune, după ce îi văzusem la Radio Guerrilla), The Mono Jacks (sunt la fel de imparțială ca data trecută) și Robin and the Backstabbers (nu i-am mai văzut pe oamenii ăia așa fericiți pe scenă niciodată; CASTANE!).
Flesh Rodeo erau alături de Asemic în deschidere la Fjord, dar eu, după ce și-au cântat ăștia cele patru piese (după cum estimasem; patru piese foarte lungi și mișto), declarându-mă foarte mulțumită de acest prim concert al lor la care am fost prezentă (și pentru care venisem special în Fabrica în seara respectivă), am fugit în Energiea să văd We Singing Colors pentru că văzusem că vine și Andrei Fântână și e rost de auzit piesa-mi probabil preferată de la ei în toată splendoarea. De data asta aveau și toboșar, și anume pe Paul Ballo (care are Hot Casandra și odată ca niciodată a fost în The Amsterdams). Nu-ți mai trebuie nimic. A fost și prima oară când am fost la două concerte diferite în două locuri diferite în aceeași seară. Și două trupe al naibii de diferite după care mor în mod diferit.
Câteva seri mai târziu am înghețat la ARCUB să revăd Jurjak și Lucia și am rezistat în mod eroic și-a fost frumos până la urmă.
Ceea ce se credea a fi ultimul concert din an a fost mini-prestația Am fost la munte și mi-a plăcut de la #Nesemnații la Radio Guerrilla, unde s-au cântat fix piesele astea. Seara a continuat în mod semi-spontan dintr-o decizie de ultim moment cu un concert Ada Milea în Stuf Vama Veche, unde s-au cântat piese de pe toate albumele și din toate spectacolele posibile, o combinație de foarte multe chestii. S-a luat inclusiv o pauză foarte lungă, dar s-a întors pe scenă, și cred c-au fost și vreo două bisuri (cu toată lumea, care până atunci stătuse jos, ridicându-se să aplaude în picioare, ca la teatru).
Și asta n-a fost tot, pentru că pe 28 decembrie am fugit cu familia la Tulcea și am văzut-o pe Ada Milea din nou, de data asta la pachet cu Anca Hanu, Cristi Rigman și Bobo Burlăcianu, și într-un teatru pe bune (că-n Tulcea nu știu dacă sunt alte locuri decente de cântat; correct me if I’m wrong… sau dacă aveți habar). Spectacol cu bucăți de spectacole și aproape clasicele „cântece de iarnă” și oamenii ăia care-s și actori și muzicieni și foarte oameni.

Și cu asta am încheiat retrospectiva pe 2016, primul an pe care l-am petrecut în întregime în București (scurtele incursiuni acasă nu se pun) și în care am încercat să prind cât mai multe trupe (wishlistul meu se scurtează; se scurtează lista de trupe pe care nu le-am văzut, de fapt, pe unele tot vreau să le revăd). 2017 se anunță mult mai spectaculos (deja am șase concerte până acum și luna asta mai am în plan cel puțin trei; cine știe când o să scriu și despre alea) & abia aștept să văd ce se mai anunță.

Ne vedem în față!