recolta concertistică din 2018, partea 1

Retrospectiva 2017 n-o să fie gata niciodată.
Primele luni din 2018 au fost însă așa:

ianuarie:
– început anul cu Robin and the Backstabbers în Berăria H, rețeta succesului;
– revăzut The Amsterdams la un an de la prima oară când i-am văzut, doar că de data asta la Clubul Țăranului; de asemenea, primul concert fotografiat de mine & primul în formula nouă, cu Gabriel Ciocan la tobe și Dragoș Crifca la bas;
– am mers în sfârșit pentru prima oară la alllive să văd Dayday și The Details;
– a urmat concertul Orkid din Control (într-o sâmbătă!!!), care mi se pare c-a durat vreo două ore (nu am setlistul la îndemână să verific); în orice caz, excelent;
– primul silent concert Eyedrops, în Energiea, după un „workshop” unde ne-au explicat băieții ce și cum în legătură cu tipul ăsta de concert și nu numai.

februarie
– am fost la Guerrilive-ul Moon Museum, unde am auzit pentru prima oară live câteva dintre piesele de pe noul album (până atunci ascultat de destule ori încât să-l știu aproape pe de rost);
– a doua zi cânta Oigăn la Clubul Țăranului la Ziua Roșiei Montane; a fost seară Dylan, dar la bis a urcat și Ami Crișan pe scenă și din repertoriul Moon Museum s-au auzit 666 și Blah Blah Blove, spre marea mea încântare;
– în Centru au venit germanii din Wichswut, care cântă post-punk foarte mișto; highlightul a fost cu siguranță solistul, care a cântat desculț și-n robă de spital; i-au avut în deschidere pe The Nuggers, care mi-au plăcut și ei destul de mult, iar faptul că am aflat de ei așa târziu e dovada că undergroundul e mult mai mare și mai adânc decât credeam;
– am fugit la Timișoara pentru concertul Moon Museum din Reflektor; mi-a plăcut foarte mult tot, după cum cu foarte mare entuziasm am scris aici;
– revenirea în Control pentru lansarea albumului Breathelast; sold out! atât de aglomerat încât nici n-am încercat să prind loc în față, m-am mulțumit să privesc de sus;
– pe 14 februarie am mers iar la Moon Museum, de data asta in my beloved Control, ratând astfel lansarea albumului We Singing Colors, care avea loc în aceeași seară, dar în Expirat; începutul unui șir încă neîncheiat de concerte ratate We Singing Colors, din păcate; al doilea concert fotografiat;
– deplasare la Brașov pentru a patra întrevedere cu Moon Museum; bilanț: 3/7 concerte/turneu, 4/8 dacă includ și Guerrilive-ul la numărătoare; pretty good, cine știe când mai prind, încât am motive să cred că în continuare va fi un an RatB-istic;
– din nou la capătul lumii, Orkid în alllive; concert frumos cu public cam lipsă;
– Guerrilive cu Ada Milea, Anca Hanu și Bobo Burlăcianu; am văzut-o pe Ada doar de vreo trei ori și totuși am impresia că am văzut-o mult mai des; oamenii ăștia sunt ex-tra-or-di-nari.

martie
– ÎN SFÂRȘIT am prins un concert Robin and the Backstabbers dimineața în Control; a fost cea mai fericită zi in a long time și cu siguranță una dintre cele mai faine dimineți; după micul-dejun în Front, muzică în Berlin; meniu variat, să țină loc și de prânz, și de cină: Partage á trois cu almadeer, Ultimul sfârșit al lumii de Moon Museum, A Day In The Life și Heaven, divin. poze din telefon aici;
– s-au întors și Pinholes la noi după vreo patru luni, cu Pluto cu tot; foarte multe imagini aici;
– la Tot au cântat Dayday și The Amsterdams (rețetă-minune care se repetă și pe 11 aprilie în Expirat); la pachet cu sos de paste și pene de curent;
– revenirea Nava Mamă după aproape un an; două melodii noi (sau una și jumătate); frumos de tot; de văzut aici;
– și pentru că n-am putut sta departe, am mai mers o dată la Guerrilla pentru că Nava Mamă cântau la Nesemnații;
– înapoi în Control, altă sâmbătă, alt concert Orkid, lansarea Suruaika; în deschidere, Handsome Hansen și Swarms and the Sun; concluzie? a well-spent evening; se poate vedea aici;
– după ceva timp am revăzut și The Boy Who Cried Wolf, foarte greu de prins; deși concertul precedent se presupunea că era un adio debutului Bad Time Stories, s-au auzit iar piese de pe el; foarte bine!!!; uite;
– în Londophone s-a văzut conflictul dintre generații: (t?)rap cuminte cu Băieți Cuminți și indie aproape cuminte cu Dayday; cam așa;
– am încheiat sfertul de an așa cum l-am început, adică la concert Robin and the Backstabbers, de data asta în Hard Rock Cafe; ca să vezi, vizavi de H.

Cu tot cu ce am mai omis pe aici, în total au fost 24 de evenimente, adică 21 de artiști diferiți în 32 de concerte separate. Se remarcă Moon Museum cu patru apariții, respectiv Robin and the Backstabbers, Orkid și Dayday, pe care i-am văzut de câte trei ori. Anul trecut raportul era 20 – 24 – 31 și văzusem deja Robin and the Backstabbers de cinci ori.

O să fie gata vreodată retrospectiva 2017?

 

Advertisements

moon museum lovește

DIN NOU!

N-am iubit trupa asta destul de la început. N-am mers la un concert din 2015 pentru că mi-era frică de taximetriști, apoi n-au mai cântat vreo doi ani. Așa-mi trebuie. Între timp, bucățile de trupă au fost ocupate cu alte lucruri, cum ar fi: concerte Robin and the Backstabbers, concerte solo, concerte byron, un album solo, lead vocals pe o piesă Chasing I, învierea Kumm și ieșit din casă dacă vă pasă. Anul trecut s-au întors ca Twin Peaks și-am scris despre concertul din București cu prea mult entuziasm și prea puțin altceva. Tăcere din nou, apoi un concert la Clubul Țăranului, primul single în română și lansarea noului album, a cărei dată nu poate fi stabilită exact: în decembrie 2017 în format electronic, la schimb cu sufletul; la început de februarie pe streaming; pe 5 februarie primele CD-uri în carne și oase (adică plastic și carton) & prima înfățișare live a unora dintre piese la Guerrilive & 8 februarie primul concert (în Oradea). Acesta este contextul.
De frică să nu mai pierd ceva, am hotărât să merg pe 10 februarie în Timișoara.
Detalii tehnice: Reflektor, Timișoara. Mărime medie. Scenă mare. Sunet impecabil (după părerea umilă a urechilor mele). Perfect pentru proiectat visuals (toată lumea zbura printre norișori). Și lumini, da.
Dorințe (imposibile ?): deschiderea unei filiale Reflektor în București; să mă întorc în timp și să mai văd concertul o dată.
Ha ha ha: printre altele, înainte de concert în Reflektor s-a auzit piesa Reflektor, dar n-am glumit despre asta pe loc pentru că nu mi-a trecut prin cap.

Acum o luăm cronologic, potrivit setlistului pe care l-am sustras de pe marginea scenei, trăgându-l de sub tamburina lui Mihai Grama. Clopoței, clopoței.
Rock & roll feat. presimțirea mea că așa începe concertul
J.C.
Not as long as the night is young, care începe cu cea mai Moon Museum chitară posibilă
Lost
Colac peste pupăză, No, Nowhere (fostă Feel, debutată pe 17 mai 2017), In your pocket, cântate fără pauză pentru economie de aplauze sau cam așa ceva (am uitat)
Vârful cu dor
Two & two, mult mai complexă instrumental decât ce se aude în varianta înregistrată
Mona Lisa, coverul după Atlas Sound
Handmade, Lonely man
Radio wave, melodia de inimă albastră
Add it up, coverul după Violent Femmes. Atenționarea lui Oigăn a sunat aproape în felul următor: nu căutați piesa asta pe album, că nu e.
Panic, I was just & coborât de pe scenă, apoi bis:
Ultima piesă de pe un album imaginar, adică probabil preferata mea de pe album. Văzând-o așa live, am zis că Moon Museum și-au găsit Arhanghel’sk-ul. Dar, cum nici pe album nu e ultima piesă, n-a fost nici ultima din setlist, pentru că au mai urmat Lonely (nu o să zic aici decât DOAMNE!!!) și Mirror’s Crumb (dezmăț).
Apoi chestii obișnuite, semnat CD-uri, discuții etc.

Examinând tracklist-ul albumului pe care tocmai și-l luase, o fată m-a întrebat cum se cheamă melodia aia cu „Don’t shoot shoot shoot”. I-am zis că nu-i pe album.
„Dar eu pentru aia l-am cumpărat…”

anul concertistic 2017 în patru bucăți mari și late, partea întâi

Anul ăsta am fost la mai multe concerte decât în restul vieții la un loc, pare-mi-se. Și pentru că n-am vorbit despre mai nimic până acum, o să m-apuc să le-nșir acum. To be continued anticipat, pentru că n-o să le epuizez în postarea asta.

ianuarie: 5 evenimente, 7 concerte, 6 trupe
Am început anul la fel ca în 2016 (și la fel cum voi începe și 2018), cu concertul Robin and the Backstabbers din Berăria H. S-a auzit mult mai bine decât data trecută și marele plus a fost faptul că n-au mai fost mese puse fix în fața scenei, așa că am avut loc de desfășurare. Ce-mi mai amintesc? Un tip s-a urcat pe scenă și apoi, când a văzut că n-avea voie și cineva venea spre el să-l „escorteze” înapoi jos, a sărit de pe scenă și-a cam căzut, dar n-a pățit nimic (cred… sper).
Următoarea oprire a fost pe 8 ianuarie în Quantic, unde au cântat Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, Fjord și One Hour Before the Trip. A fost concertul unde băieții de la AFLMȘMP au proiectat o poză cu Vadim în timp ce își cântau pe atunci destul de proaspăt compusa melodie Nu faci dumneata ordine la mine în birou. Un alt invitat special pe scenă a fost fata cu părul albastru care nu face nimic. Sala semi-goală nu prea a ajutat acustica, dar a fost cât de cât decentă. Pe Fjord îi ratasem anul trecut pentru c-am fugit de la concertul lor la un altul, gândindu-mă că nu pierd nimic, iar acum mi-au confirmat că nu sunt genul meu, căci mi s-au părut mai degrabă plictisitori. One Hour Before the Trip sunt o trupă din Atena și cântă tot post-rock. Nu reușisem s-ascult înainte, dar mi-au plăcut, și mereu am apreciat când mi-a plăcut ceva live din prima. S-au reîntors în București în toamnă pentru un concert în Control la care n-am reușit s-ajung, deci mă gândesc că există șanse să mai vină.
Pe 18 ianuarie am fost la concertul solo al lui Oigăn din Centru, unde l-am putut auzi cântând atât piese de pe albumul lui solo, cât și melodii Kumm, Moon Museum și (surprise surprise?) Robin and the Backstabbers (cred că am o filmare cu SPNZRTR pe undeva).
Pe 19 ianuarie au cântat Robin and the Backstabbers în Control și a fost TARE. Adică loud. Îmi amintesc o Harta lumii desenată din memorie cântată electric și tare și cu un pasaj instrumental foarte lung și disonant într-un mod bun. Genul de nebunie (improvizată?) care-mi amintește de partea finală din The Seer (piesa) de la Swans.
Pe 25 ianuarie în Expirat am văzut pentru prima oară The Amsterdams și m-am enervat că nu m-am mai dus până atunci, deși aș fi putut, pentru că au fost foarte, foarte mișto. Nu prea știu alte trupe care să cânte indie rock atât de indie rock și mă șochează cât de puțină lume văd la concertele lor. I mean, hello, la câți hipsteri se înghesuie la trupele care vin la Summer Well, de exemplu, te-ai gândi că ar fi destui care să dea o șansă unei trupe de genul ăsta, care își face treaba de aproape 10 ani și-o face bine. Ultimul lor album mi se pare unul dintre cele mai faine care-au ieșit anul trecut la noi. Și live sună și mai bine.

februarie: 6 evenimente, 7 concerte, 6 trupe
Pe 1 februarie am fost în Control să-și lanseze Breathelast Monstrul. În deschidere au fost Unflicted, dar nu am prins decât puțin din concertul lor, că am ajuns cam târziu, așa că nu am ce să spun. La Breathelast s-a dat mult din cap, s-a aruncat cu rechinul gonflabil prin sală, chestii obișnuite.
Pe 10 februarie am fost la două concerte. Am început seara cu Orkid în Control și mi-a plăcut foarte mult. Despre asta și despre concertul de pe 18 februarie din Craiova (de asemenea, prima dintr-o serie lungă de deplasări cu scop concertistic din 2017) am scris aici. Apoi am fugit în Hybrid, unde cântau We Singing Colors. Sincronizare perfectă! We Singing Colors este altă trupă indie care cântă de ceva vreme și care ar merita ceva mai multă apreciere și susținere. La concertul ăsta s-a auzit pentru prima oară melodia Get up slowly. Am filmat-o și eu (cu vreo două minute de pălăvrăgeală prietenească la început), au lansat-o și ei acum câteva luni.
Pe 17 februarie în Fratelli au venit Robin and the Backstabbers cu Reconstituirea, un concept de concert electro-acustic with a twist. Astfel, concertul propriu-zis e completat de secvențe din filmul cu același nume, există o minimă recuzită, membrii trupei sunt îmbrăcați ca personajele din film, se citează replici etc. Bonus: cover după Exercițiu de Valeriu Sterian.
Ultimul concert din februarie a fost NoruNegru în Centru, cu un public surprinzător de numeros și un setlist interesant. Un cover tradus în română după Bloodbuzz Ohio de la The National, de exemplu. Sau Personal Jesus, de ce nu?

martie: 9 evenimente, 17 concerte, 16 trupe
Pe 3 și 4 martie am fost în Piața Universității și am văzut Jurjak, The Mono Jacks, The Kryptonite Sparks, Toulouse Lautrec, Lucia, Sophisticated Lemons, Omul cu Șobolani, Luna Amară. Cel mai mult mi-au plăcut Luna Amară. Cu un album aproape acustic și foarte sensibil proaspăt-lansat, au băgat în schimb un show pur electric, cu cele mai violente și mai anti-sistem piese din repertoriu.
Au urmat din nou The Amsterdams, de data asta în Control. Și de data asta mi-am făcut curaj și am urcat și eu pe scenă la final. Pentru necunoscători, trupa are obiceiul să încheie cu Sunology și să cheme fanii pe scenă. Așa am putut și eu să văd cum arată de-acolo sala plină în Control (don’t be fooled, încă e valabil ce-am zis mai devreme, serile de marți în Control sunt excepții de la regulă).
Pe 19 martie, We Singing Colors au avut un concert neamplificat la Ikea Popas Urban. Un concert foarte dulce (și nu doar pentru că am mâncat prăjituri). Ca și cum ai merge la cineva acasă, numai că toate obiectele au etichetă.
21 martie a fost o altă zi de marți în Control, de data asta cu Mountains on My Back, pe-atunci la primul lor concert, și Flesh Rodeo, care-și lansau (& cântau integral) cel de-al doilea album, Things Will Never Get Better. Am plecat cu CD-ul, evident, și foarte mulțumită de ce-am văzut, și, bineînțeles, mai mult decât orice altceva, auzit. Flesh Rodeo sunt destul de scumpi la vedere, așa că vă recomand să mergeți să-i vedeți când aveți ocazia.
Pe 22 martie am fost să revăd Robin and the Backstabbers, de data asta la Hard Rock Cafe. Nu mi-am luat loc la masă pentru că m-am gândit că nu va fi o problemă. Dar, spre deosebire de Berăria H, vecinul de vizavi, aici erau mese în fața scenei, așa că nu prea am reușit să-mi găsesc un loc ok (și să nu deranjez pe nimeni). În schimb, a fost un concert bun. Și-am auzit din nou Draw us lines, coverul după Constantines, după foarte mult timp. Plus Imperatrix cu adaos de Us v Them de LCD Soundsystem, care a fost cântată apoi cam la toate concertele din următoarele luni.
23 martie a fost ziua în care am văzut Swans. Această a doua (?) vizită a lor în Control a fost alături de Little Annie, care, deși încântătoare, n-avea cum să ne pregătească îndeajuns de bine pentru ceea ce urma. Știam c-o să fie tare, dar, în ciuda a tot ceea ce am auzit despre alte concerte Swans, nu m-am obosit să-mi iau dopuri de urechi. O fi fost bine, n-o fi fost? N-am simțit nimic în neregulă. A fost una dintre serile alea de „nu pot să cred că sunt aici”. Sau, mai degrabă, „nu pot să cred că Michael Gira e aici și se plimbă prin Control cu pălăria lui de cowboy pe cap”. Pălăria și-a dat-o jos când a început concertul. Au cântat mai bine de două ore și jumătate. Prima piesă avea 45 de minute. Era The Knot și n-o mai auzisem. Nici n-am știut cum se cheamă până să lanseze un album cu înregistrări live din turneul ăsta. Și nici n-am simțit că au trecut 45 de minute. Sau două ore și jumătate.
Două seri mai târziu eram în Kruhnen Music Halle în Brașov să revăd Reconstituirea celor de la Robin and the Backstabbers. Bonus: tur de forță – Natașa, Cristina, Vânătoarea Regală.
Am încheiat luna cu Nouă Ani Lumină, înapoi în Control. O altă trupă care, din păcate, n-a reușit să ajungă la mine, deși acasă mi-a plăcut să o ascult.

Revin cu restul zilele următoare (îmi doresc!).

moon museum, 17 mai 2017

Există concerte despre care pur și simplu nu poți să taci. Ce-a fost aseară în Control a fost una dintre chestiile astea.
Moon Museum înseamnă Oigăn, Mihai Grama, Ami Crișan, Robin & Vladimir Proca și Dan Georgescu, un soi de supergroup, dar care în niciun caz n-ar putea fi numit side project.
Seara a trecut foarte repede (și ar fi cam singurul lucru de reproșat!). Sunetul a fost excelent și luminile au fost extraordinare (așa faine c-am scos telefonul de mult prea multe ori încercând să scot ceva; mărturie stau vreo trei poze postate pe instagram… până acum).

18512591_1677137672593501_8197262186146430976_n

Pe lângă piese de pe albumul lansat în 2013, s-au mai cântat și altele, cum ar fi Two & Two, single lansat relatiiiiv recent, piesă pe care n-o pot descrie decât ca fiind foarte dulce, și Six Six Six, care va apărea (și ea?) pe noul album (de apărut prin toamnă). S-a auzit pentru prima dată Feel, piesă compusă de Mihai Grama. S-au făcut coveruri după Beck (invitat pe scenă aici a fost și Florentin Vasile din Robin and the Backstabbers) și Violent Femmes. Din seria rarități, Machine, cântec de pe primul și unicul album solo al lui Oigăn, Sex with Onions. De pe același album în încheiere s-a mai cântat și Mirror’s crumb. La un moment dat a urcat pe scenă la tobe și John Ciurea, care mai fusese toboșar în formație și care în prezent face parte din The Mono Jacks. Pentru vreo patru minute în centrul absolut al atenției a fost Dan Georgescu, deoarece a cântat (minunea de) Cherry Leaves de pe albumul lui solo lansat anul ăsta (sub pseudonimul almadeer ca parte din proiectul byron Solo Together). În formula asta pot să spun că piesele sună cu mult mai bine decât variantele originale de studio, totul e mai bine legat și cumva mai plin, mai viu, mai frumos.

Concertul ăsta a fost primul din mini-turneul național Moon Museum, care se continuă în seara asta cu Cluj-Napoca și pe 20 mai cu Oradea, după care cel puțin jumătate de formație se-ntoarce repede-n București, pentru că pe 21 mai cântă Robin and the Backstabbers la Burger Fest.

Sfat pentru toată lumea: dacă vin Moon Museum la voi în oraș, mergeți să-i vedeți. Such a rare and wonderful sight!

orkid x 2

(pauză lungă pentru că netul se mișcă foarte greu)

Duminică, 29 mai 2016. Afară e aproape groaznic de cald (cred) și stau probabil cocoțată în patul de sus cu laptopul în brațe și ochii în Facebook. Văd că e eveniment cu intrare liberă în Control mai pe seară, îmi sare în ochi că e și proiecție a unui videoclip pentru Când te-am cunoscut, Cristina, adică fix ce-am ascultat eu cel mai mult vreodată de la fosta-probabil-actuala mea trupă preferată, Robin and the Backstabbers. Mă gândeam să dau pe-acolo că poate o fi și cineva din trupă prezent, aș fi schimbat vreo două vorbe, la ei la concert nu mai fusesem din ianuarie. Mai jos văd că scrie și de Orkid, „un trio cu influențe post-rock, shoegaze și post-punk”, și că e primul concert. Mi-a sunat bine, am zis c-ar fi fain, apoi am analizat alte chestii, cum ar fi: n-am cu cine să merg, iar trebuie să mă aventurez singură cu autobuzul de noapte, a doua zi am cursuri de la ora x etc., adică mi-am găsit scuze.
Și nu m-am dus.

Am ascultat prima oară o piesă pe la începutul lui octombrie și albumul abia prin preajma concertului de lansare, care avea loc în Expirat pe 17 noiembrie. În seara aia aveam eu alte treburi, mergeam în Fabrica la Fluturi pe Asfalt, care-i o mare dragoste de-a mea, și mai erau și Am fost la munte și mi-a plăcut în deschidere, deci n-aveam cum să lipsesc, chiar nu se putea.

(pauză pentru regrete & pentru scuze că introducerea e așa lungă și autobiografică)

Au trecut vreo trei luni și ceva de-atunci. Acum îmi place mult Awake și deseori îmi pun Standstill sau The Fall să mă liniștesc cumva când nu pot să adorm și sunt de părere Also I’ve Been to Hell este una dintre cele mai faine piese cu care poate fi încheiat un album (sau un concert).

Toate acestea fiind spuse, seara de vineri, 10 februarie 2017, m-a prins (ca și foarte multe altele) în Control. În dimineața aia dădusem ultimul examen din sesiunea de iarnă, așa că aveam din start o stare de bine (urma o săptămână foarte, foarte frumoasă). Era lansare de clip pentru Dancefloor Bluesdar până la urmă n-a mai fost proiectat (din câte îmi amintesc), a fost doar concertul. Inițial sala era destul de goală, dar pe parcurs s-a adunat destulă lume încât să pară cât de cât plină. Front row-ul era un pic mai în spate, totuși. A fost un amestec de piese de pe album și piese pe care (evident) nu le mai auzisem până atunci, dar nu m-a deranjat faptul că nu eram familiarizată cu ele, ceea ce-nseamnă că-mi place trupa asta și-mi place mult. Pe lângă asta, am avut parte de probabil cele mai frumoase lumini pe care le-am văzut până acum în Control; în combinație cu fumul arătau absolut genial și atmosfera per total era extraordinară. Preferatele au fost luminile violet. Sunt și orhidee violet, nu? Cam asta a ieșit din mâinile mele nepricepute (adică poze făcute timid cu telefonul + Photoscape):

orkid1

Când am plecat de-acolo am zis că trebuie neapărat să scriu despre asta și asta și fac acum, la mai bine de două săptămâni distanță (și un concert în plus).

Apoi am fost la concertul din Craiova, care s-a ținut pe 18 februarie la etajul unui loc destul de mic care se cheamă Doișpe. Se stătea la mese și erau aproape toate ocupate și chelnerii tot forfoteau cu tăvi cu mâncare sau băutură și abia aveau loc să treacă printre oameni, mai ales că vreo câțiva încercaserăm să ajungem cumva, în picioare, mai aproape de trupă, care se instalase într-un colț al sălii, cu spatele la fereastra mare gen vitrină prin care se vedea în stradă. Semi-întuneric și amorțeală și dezmorțeală și câteva lumini colorate; nu mai țin minte când a început concertul, dar s-a întâmplat relativ devreme. La fel ca-n Control, s-au cântat chestii lansate și chestii nelansate, chestii frumoase și chestii și mai frumoase. Și-a fost diferit setlistul, că de data asta au încheiat cu Also I’ve Been to Hell, despre care am zis mai devreme că-i printre preferate.

De data asta au avut și stand de merch, așa că am putut face rost de vreo două stickere pentru niște prieteni, un afiș care stă acum pe perete în camera de cămin și un tricou. Am plecat cu gândul că abia aștept următorul concert.

Între timp, formația a trecut de la trei la cinci membri și a și cântat într-o dimineață acustic la Radio Guerrilla; pe 17 martie cântă în Cluj, pe 19 în Timișoara, iar pe 11 mai în Expirat se lansează Standing Still In The Dark pe CD și vinyl și sunt 92,87682 șanse să fiu acolo.

Always love your music…

retrospectivă 2016 – partea a doua

Din motive tehnice (haha), blogul meu personal e indisponibil o perioadă, așa că voi continua povestea aici. Octombrie, noiembrie și decembrie 2016 au fost niște luni foarte ocupate din punct de vedere concertistic, așa că sunt multe de tot de spus (de-aia mi-am luat pauză).

OCTOMBRIE

Am început în forță încă de pe 1 cu Firma în Control, la lansarea clipului pentru Tot ce va fipiesă care îmi atrăsese atenția încă din 2015, când am fost eu prima oară la ei la concert, și pe care o știam în varianta asta (și încă îmi place asta mai mult). Despre formație, numai de bine – același profesionalism firesc pe care-l putem observa la trupele care cântă de mulți ani.
La doar câteva zile după m-am reîntors în Control pentru Satellites și Baba Dochia. Despre primii n-o să spun decât că mi s-a părut fain ce-au putut face pe scenă doar doi oameni, atât pe partea muzicală cât și ca atmosferă și așa mai departe, mi-au făcut o primă impresie bună (mă îndoiesc că mai ascultasem). Așteptasem cu nerăbdare să ascult și Baba Dochia live și pot spune că așteptările nu mi-au fost înșelate. Neobișnuit este în primul rând că ascult trupa asta, având în vedere faptul că nu prea gust genul electronic. Singurele părți relativ proaste au fost atmosfera oarecum impersonală (o fi tot din cauza genului, habar nu am) și că a fost sample-uită vocea doar parțial pe Wind (care e preferata mea din ce-au lansat și pe care mi-ar fi plăcut să o aud în întregime, cum ar veni). În orice caz, un sound foarte mișto, foarte energic, foarte dur chiar, & aștept o revenire în București.
Două săptămâni mai târziu (căci îmi strecuram concerte cam greu în programul meu care includea facultate & un job part-time), tot în Control, am văzut Stema. Pentru mine, piesele trupei ăsteia sunt un fel de guilty pleasures , unele-mi plac, altele nu prea, la unele mă uit urât de-a dreptul, dar per total a ieșit un show fain și chiar m-am distrat. Singura parte nașpa? Artan avea febră și n-a putut să ajungă (era și el invitat special).
Ultima chestie pe octombrie, mai precis pe 22, a fost (*du du du du du du*) tot în Control, și anume Tides from Nebula. Și mai important, în deschidere au fost Am fost la munte și mi-a plăcut. Și mai important, era primul lor concert e v e r. Șiiiiii am pierdut jumătate din el pentru că exista o fereastră de 15 minute între momentul în care am plecat eu de la muncă și momentul în care începea concertul și eu nu pot să zbor. Am prins așadar doar trei piese, mi-am ratat favorita, și cât au cântat Tides am avut vreo două crize existențiale și n-am putut să mă bucur de ei (o decizie/non-decizie regretabilă). În orice caz, un show bine pus la punct din partea ambelor părți & de care s-a putut bucura un public nesperat de numeros (și cei din Tides au zis că atunci când revin în București parcă se-ntorc acasă).

NOIEMBRIE

Probabil cea mai ocupată lună (și-mi va lua o veșnicie să o descriu).
Pe 1, în (mai surprinde pe cineva?) Control au avut Harlequin_Jack un concert aniversar (doi ani de la lansarea primului album). S-a cântat mult, s-a dansat mult, altceva nu-mi mai amintesc, știu doar c-a fost cam cum e de fiecare dată, adică foarte bine.
Pe 8 noiembrie a avut loc ceva ce-am așteptat cu maximă nerăbdare, adică lansarea albumului Mes Quins cu numărul doi, Vive la promiscuitate (sau cam așa ceva). Fusese pus pe bandcamp cu o seară în urmă și-l ascultasem deja de vreo câteva ori (mă luase prin surprindere încă de la intro). În ciuda „declarațiilor” celor doi membri cum că albumul ar fi unul foarte serios, sunt mulți care pur și simplu nu pot lua materialul ăsta în serios (sau orice iese din mâinile lui Silviu Gherman). Personal, mi se pare că e undeva la limită, nici 100% serios, dar nici de luat în glumă. De fapt, e genul de chestie căreia nu trebuie să îi pui nicio etichetă și căreia nu trebuie să-i cauți prea mult înțelesuri ascunse și pe care s-o iei ca atare și de care să te bucuri și-atât. Concertul mi s-a părut impecabil, interpretarea asemenea (în ciuda faptului că Silviu probabil deja avea câteva beri la bord când a urcat pe scenă… și numărul acestora a crescut în timpul spectacolului), „mișcarea scenică” foarte contrastantă. Highlights: Echipa de filmare, Silviu fugind de pe scenă în sală și întorcându-se repede înapoi ca să țipe în microfon „SE AUDE FOARTE BINE”, „ce vă uitați așa, asta nu e artă”, imploratul lui Ovidiu Bejan să urce și el pe scenă (nici nu m-am prins dacă era pe bune sau doar for the show), „THE knife”, albumul pus pe un singur CD și un stick „care a costat 17 lei”. A, și „nu ne mai cumpărați albumul”. Mă rog să pună și ei de-o lansare de clip sau ceva și să aibă iar concert, dar pare din ce in ce mai improbabil. Totul pare bine, dar nu e deloc.
Am rupt șirul vizitelor în Control cu una în Quantic, unde am văzut Busola, Sinoptik și Hteththemeth. Busola e o trupă de stoner din Republica Moldova și n-am văzut decât o parte din concertul lor, așa că nu prea am ce să zic. Sinoptik sunt din Ucraina și cântă și ei un soi de stoner și mi-au adus aminte foarte tare de The Kryptonite Sparks (și nu numai pentru că erau trei). Pentru Hteththemeth venisem în seara aia acolo și mi-au plăcut foarte mult, ceea ce e mare chestie; adică nu m-am plictisit, deși nu știam decât vreo trei piese (nici nu prea aveam cum să știu mai multe, că albumul lor nu e pe net, deși a fost lansat acum aproape un an, și în live-uri nu prea m-am avântat; încă nu am pus mâna pe el, că dintre CD și tricou cu Sinoptik l-am ales pe cel din urmă).
Următoarea oprire a fost la Centru, unde mergeam pentru prima oară, să revăd We Singing Colors. Formulă re-restrânsă la Andrei și Roxana, puțină lume, dar atmosferă plină de căldură (în special datorită muzicii). Un bis cu cei doi dându-se jos de pe scenă și plimbându-se în semipas dansant prin sală, o frumusețe. Și-am pus mâna și pe primul & (momentan) singurul lor album, pentru care le foarte mulțumesc.
A doua zi m-a găsit în primul rând în Fabrica să revăd Am fost la munte și mi-a plăcut și Fluturi pe asfalt. Din nou multă lume (încă-proaspăt-formata trupă cu nume prea lung și-a ales/primit foarte bine aparițiile scenice), am reușit de data asta să ajung la timp și mi-am ascultat piesa preferată (fun fact: cineva chiar se dusese în Control pentru concertul ăsta). Debut al unei piese noi umbrit de faptul că chitara lead-ului nostru nu se mai auzea deloc și mare îngrijorare pe scenă, dar recuperat frumos de colegii de trupă. Și glume, evident. Fluturi pe asfalt din nou ca-n martie, cu un amestec de piese de pe ambele albume, la fel de indescriptibile (sau lăudabile) ca de obicei. Îmi place trupa asta atât de mult încât nici nu mai știu ce să zic de ea (cam contraproductiv). Bis cu Valuri și steletrecută cu semnul întrebării pe setlist (de parcă ar fi existat de fapt probabilitatea vreunui dubiu). Și mi-am luat tricou de fete, că de băieți n-aveau. Ghinion!
Șiiii câteva zile mai târziu, Nava Mamă a aterizat în Control. Din 22 în 22, din vară-n toamnă, aceeași poveste frumoasă, aceeași dulce amețeală și oboseală (ale mele), aceleași piese… Stai, nu aceleași, că de data asta ne-au făcut cunoștință cu Intervenție, care e o minunăție și care sper să fie pe split-ul pe care îl lansează pe 6 aprilie împreună cu Pinholes („vreau să mă las, dar nu mă pot desprinde/focul care mă-ncălzea nu se mai aprinde”). Pentru că, între timp, o alta pe care o știam din live, Ultimul sfârșit al lumii, tocmai a apărut pe net în formă desăvârșită. Din nou lumea a cerut bis, mereu se-ntâmplă așa, și-a venit și răspunsul „nu mai avem piese”, dar am primit din nou, ca și data trecută, Ne așteaptă.
Ultima vizită în Control pe luna noiembrie a fost pentru Travka și doar pentru că nu-i mai văzusem în club (doar o dată în aer liber). M-am declarat din nou semi-dezamăgită, din nou o abundență de piese de pe Okean reorchestrate, din punctul meu de vedere, nepotrivit, lipsindu-le de urma de viață pe care o aveau, din nou doar câteva piese de pe Vreau să simt Praga, cu maximă violență, din nou preferata mea a fost În aer, din nou toată experiența m-a lăsat cu un ușor gust amar. Și totuși sold-out.

DECEMBRIE

Am început în forță cu The Boy Who Cried Wolf (în sfârșit!) în Quantic (la șapte luni după prima tentativă – eșuată – de a-i vedea). Un oarecare efort pentru că era duminică seara și temele mele nu erau făcute, dar m-am descurcat. Mi s-a părut că a durat prea puțin.
Pe 6 decembrie s-a întregit sfânta treime și am văzut și Pinholes în Control, nici nu știu să zic dacă a fost sau nu cel mai bun la care-am fost, mi se pare că se cam întrec pe sine cu fiecare nou concert. I-re-pro-șa-bili. Aștept cu maxim interes ziua de șase aprilie (era-ntr-o jooooooi).
La Târgul de Crăciun am avut ocazia să văd Jurjak (primul concert pe bune, după ce îi văzusem la Radio Guerrilla), The Mono Jacks (sunt la fel de imparțială ca data trecută) și Robin and the Backstabbers (nu i-am mai văzut pe oamenii ăia așa fericiți pe scenă niciodată; CASTANE!).
Flesh Rodeo erau alături de Asemic în deschidere la Fjord, dar eu, după ce și-au cântat ăștia cele patru piese (după cum estimasem; patru piese foarte lungi și mișto), declarându-mă foarte mulțumită de acest prim concert al lor la care am fost prezentă (și pentru care venisem special în Fabrica în seara respectivă), am fugit în Energiea să văd We Singing Colors pentru că văzusem că vine și Andrei Fântână și e rost de auzit piesa-mi probabil preferată de la ei în toată splendoarea. De data asta aveau și toboșar, și anume pe Paul Ballo (care are Hot Casandra și odată ca niciodată a fost în The Amsterdams). Nu-ți mai trebuie nimic. A fost și prima oară când am fost la două concerte diferite în două locuri diferite în aceeași seară. Și două trupe al naibii de diferite după care mor în mod diferit.
Câteva seri mai târziu am înghețat la ARCUB să revăd Jurjak și Lucia și am rezistat în mod eroic și-a fost frumos până la urmă.
Ceea ce se credea a fi ultimul concert din an a fost mini-prestația Am fost la munte și mi-a plăcut de la #Nesemnații la Radio Guerrilla, unde s-au cântat fix piesele astea. Seara a continuat în mod semi-spontan dintr-o decizie de ultim moment cu un concert Ada Milea în Stuf Vama Veche, unde s-au cântat piese de pe toate albumele și din toate spectacolele posibile, o combinație de foarte multe chestii. S-a luat inclusiv o pauză foarte lungă, dar s-a întors pe scenă, și cred c-au fost și vreo două bisuri (cu toată lumea, care până atunci stătuse jos, ridicându-se să aplaude în picioare, ca la teatru).
Și asta n-a fost tot, pentru că pe 28 decembrie am fugit cu familia la Tulcea și am văzut-o pe Ada Milea din nou, de data asta la pachet cu Anca Hanu, Cristi Rigman și Bobo Burlăcianu, și într-un teatru pe bune (că-n Tulcea nu știu dacă sunt alte locuri decente de cântat; correct me if I’m wrong… sau dacă aveți habar). Spectacol cu bucăți de spectacole și aproape clasicele „cântece de iarnă” și oamenii ăia care-s și actori și muzicieni și foarte oameni.

Și cu asta am încheiat retrospectiva pe 2016, primul an pe care l-am petrecut în întregime în București (scurtele incursiuni acasă nu se pun) și în care am încercat să prind cât mai multe trupe (wishlistul meu se scurtează; se scurtează lista de trupe pe care nu le-am văzut, de fapt, pe unele tot vreau să le revăd). 2017 se anunță mult mai spectaculos (deja am șase concerte până acum și luna asta mai am în plan cel puțin trei; cine știe când o să scriu și despre alea) & abia aștept să văd ce se mai anunță.

Ne vedem în față!